Interviu

"Acesta e secretul: am avut mai multă răbdare decât alţii."
Interviul pe care vi-l propunem a fost realizat cu prilejul unei dezbateri cu tema Lectura, „un viciu nepedepsit?", care a avut loc la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu" din Iaşi, pe data de 20 octombrie 2001. La manifestarea organizată de Centrul Cultural Francez şi Biblioteca „Mihai Eminescu" au participat: Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie, Mircea Vasilescu, Alexandru Călinescu şi Paul-Elie Lévy. Mereu actuală, problema lecturii e incitantă şi prin faptul că ne îmbie de fiecare dată nu doar la consideraţii abstracte, teoretice, ci şi la mărturisirea experienţelor de lectură. Ceea ce dovedeşte că faptul de a citi rămâne, în cele din urmă, un mod de viaţă.
George Bondor: Vă propun să începem discuţia cu aceeaşi problemă a lecturii, despre care aţi vorbit deja în dezbaterea care tocmai s-a încheiat. Ce anume înţelegeţi prin lectură ca profesie, adică lectura specialistului, şi lectură de plăcere, sau lectura ca „viciu"?
Nicolae Manolescu: Este o diferenţă esenţială pe care aş formula-o foarte simplu: cel care citeşte de plăcere citeşte ca să citească, iar profesionistul lecturii, criticul literar, de pildă, citeşte ca să scrie despre ce citeşte. De aici începe totul. Lectura de plăcere este o îndeletnicire absolut onorabilă, ca să nu spun câteodată extraordinară. Este o mare bucurie, presupune o varietate imensă de subiecte şi cărţi, poate fi şi haotică. Ea ţine, ca toate plăcerile vieţii, de ceva absolut iraţional. Lectura profesionistă este o lectură dirijată, are un anume scop, e mai sistematică, mai ordonată şi, în condiţiile acestea, lipsită de foarte multe ori de elementul agreabil. Ea poate deveni chiar neplăcută. Eu am scris peste 30 de ani cronică literară şi am citit şi cărţi în plus şi am scris despre ele, dar nu aş spune că mă număr printre marii cititori. Am prieteni care citesc mai mult decât mine, poate şi mai cu plăcere şi mai bine. Deosebirea este că eu pot să spun ceva despre ce am citit, iar ei nu pot să spună în toate cazurile. Acesta e profesionalismul. Am dat odată o definiţie a criticului care mi-a aprins paie-n cap: criticul nu este cel care iubeşte literatura, criticul e cel care iubeşte critica. Deci criticul nu e cel care iubeşte să citească nişte cărţi, criticul e cel care iubeşte să scrie despre nişte cărţi. Nu e un paradox.
G.B.: Cei care se ocupă cu filosofia sau cu ştiinţele simt nevoia deseori să lase deoparte cărţile de specialitate şi să facă simple lecturi de plăcere. Însă ei au o şansa de a citi de plăcere literatură. Ce şanse are specialistul în literatură, criticul literar, de a face lecturi de plăcere? Găseşte el alte domenii în cadrul cărora să citească doar de plăcere?
N.M.: Sigur că găseşte. Nu cred că poţi face critică literară în mod profesionist dacă nu citeşti un număr de cărţi teoretice. Dacă nu neapărat de filosofie în sensul propriu, dacă nu neapărat Critica raţiunii pure a lui Kant, în orice caz cărţi teoretice, cărţi în care filosofia are anumite tangenţe cu domeniul artisticului, care sistematizează un mod de gândire. Mai ales în vremea din urmă, mulţi critici literari – este chiar o modă în America – încep să privească literatura dintr-un unghi mult mai abstract filosofic decât se făcea până acum. Nu se poate una fără alta. Unul dintre criticii literari români spunea că, după ce citeşte două romane şi trei volume de versuri, se recreează citind câteva pagini dintr-un filosof. Există moduri şi moduri de a te recrea. Iar criticul, care foloseşte totuşi un instrument conceptual de exprimare, ca şi filosoful, poate pretinde că se recreează citind filosofie. Aici prietenul meu Gabriel Liiceanu are altă părere: el spune că n-ai voie să scoţi o vorbă despre Wittgenstein, de pildă, dacă nu i-ai consacrat cel puţin cinci ani din viaţă şi n-ai citit de nu ştiu câte zeci de ori Tractatus logico-philosophicus…
G.B.: în germană…
N.M.: …obligatoriu în germană. Eu înţeleg această exigenţă, care este profesională la maximum. Dacă o aplicăm însă chiar în litera ei, înseamnă că eu nu am voie să spun nimic despre filosofi, întrucât n-am consacrat nici unui filosof cinci ani din viaţă şi nici nu mai am timp, deci cu atât mai puţin o voi face de aici încolo. Dar am citit numeroase cărţi de filosofie şi recunosc că mi-au prins foarte bine. "Filosofia ne ajută să discriminăm corect planurile."
G.B.: Pentru Harold Bloom, autorii devin canonici prin aceea că reuşesc să introducă în literatură noi metafore şi să ia astfel distanţă faţă de cele impuse deja de autorii canonici…
N.M.: Ce este canonul, până la urmă? Este o selecţie la un moment dat. Asta poate să însemne un deceniu, un secol. Este o selecţie pe o anumită zonă a literaturii. Bloom vorbeşte de canonul occidental, unde nu există literatura română. Canonul occidental înseamnă acele opere literare din câteva literaturi europene plus cea nord-amenicană, cam de prin centrul şi vestul Europei, scrise în cele mai cunoscute limbi de largă circulaţie, acele opere care în aceste literaturi au dat senzaţia că s-au interconectat, s-au influenţat şi au determinat un mod de gândire, un mod de simţire, un mod de expresie. Asta-i tot. Acolo nu figurează Flaubert, de pildă. Nu ştiu de ce nu există. Fără romanul lui Flaubert nu putem înţelege romanul occidental şi nici cel românesc din ultimii 200 de ani. De asemenea, nu există nimic din restul literaturilor. Sunt mari literaturi şi mari scriitori pe care Canonul occidental nu le cuprinde. Să facem un canon oriental nu se poate. Dacă eu aş face un canon nu numai pentru operele româneşti, dar care ar fi canonul meu de lector, el ar cuprinde nenumărate opere occidentale. Canonul românesc presupune, începând cu secolul al XIX-lea, pe Balzac, întrucât avem romancieri balzacieni mai târziu, presupune apoi toată marea şcoală de poezie franceză – Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont şi ceilalţi – pentru că toată poezia română modernă vine de la ei, îl presupune pe Proust pentru că romanul interbelic este proustian în bună măsură, îl presupune pe Goethe pentru că influenţa literaturii germane în Transilvania a fost considerabilă şi aşa mai departe. Deci, dacă aş face eu un canon, l-aş face diferit de al lui Bloom. De pildă, în canonul meu Milton n-ar fi, deşi se face în toate şcolile occidentale. I-aş adăuga pe autorii români. Asta sunt canoanele, sunt nişte liste care au semnificaţie temporală şi locală, pe zone mai mari sau mai mici şi care, într-o măsură considerabilă, se schimbă cu vremea. S-ar putea ca peste o generaţie canonul lui Bloom să suporte nişte modificări esenţiale: să dispară nişte autori, să apară alţii.
G.B.: Dacă aţi face un astfel de canon, cuprinzând autori occidentali şi autori români deopotrivă, care dintre scriitorii români ar intra acolo?
N.M.: Ar fi toţi autorii care sunt încă activi sau „radioactivi", pentru că şi viaţa operelor şi cea a autorilor păţesc ceea ce păţesc elementele radioactive: se înjumătăţesc, se rup pe sfert şi continuă să radieze, e adevărat că pe milioane de ani, în vreme ce operele pe timp mai scurt. Orice activitate sau radioactivitate a unei opere se înjumătăţeşte la un moment dat sau se reduce pe sfert, dar ea rămâne. Care sunt acele opere active? Eu cred că pentru scriitorii vechi este opera lui Neculce, pe care o găsim, prin Creangă şi Sadoveanu, până la autorii contemporani. Pentru secolul al XIX-lea, lăsându-l deoparte pe Eminescu sau pe cei foarte mari, fără îndoială că există Creangă, există Caragiale. În secolul XX sunt o mulţime; aşa că trebuie să vedem care există cu adevărat, dincolo de capricii, de polemici şi de şcoli literare. Există Preda? Există. Există Nichita Stănescu? Există. Există manual fără Nichita? Nu există. Până unde mergem, e greu de spus. Există un nucleu al canonului care este incontestabil, pe urmă sunt marginile, de unde începem să ne certăm.